Dragostea este ca o hartă geografică desenată cu cerneală invizibilă: la început vedem doar contururi luminoase și nume romantice, în timp ce peisajul real, cu râpele și diferențele sale de înălțime, este dezvăluit mult mai târziu.
Adevărata călătorie începe nu de la prima întâlnire, ci din momentul în care dispar „fluturii în stomac” provocați de eliberarea unor hormoni precum dopamina și adrenalina, relatează corespondentul .
Oamenii confundă adesea această furtună de sânge cu destinația finală, fără să realizeze că euforia este doar un bilet de tren și nu călătoria în sine.
Pixabay
Neurobiologii confirmă că creierul nostru la începutul unei relații pur și simplu dezactivează judecata negativă, de care este responsabil cortexul prefrontal. Suntem literalmente orbi la defectele partenerului nostru, ceea ce, din punct de vedere evolutiv, pare foarte practic: altfel, omenirea ar fi dispărut cu mult timp în urmă, înainte de a avea timp să formeze o relație.
Dar natura nu poate întreține la nesfârșit acest foc de artificii hormonal și, în mod inevitabil, acesta se soldează cu nimic, lăsând loc calmului oxitocinei și vasopresinei, care sunt responsabile de atașament. Aici începe chiar etapa pe care psihologii o numesc criză, care apare de obicei după cinci până la șapte ani de viață împreună.
Brusc, observi că sforăitul drăguț pe care obișnuiai să-l admiri te ține acum trează, iar obiceiul de a-ți arunca șosetele în jur pare să fie un semn de profundă lipsă de respect. Ți se pare că partenerul tău s-a schimbat, dar de fapt s-a schimbat doar percepția ta: vălul a căzut și ai văzut în sfârșit o persoană vie, nu propriul tău proiect ideal.
Este ca și cum te-ai trezi după un vis dulce, în care realitatea pare la început prea bruscă și inconfortabilă. În această perioadă, iluziile se destramă, iar imaginea partenerului de viață ideal se îndepărtează dureros de persoana reală care stă la micul dejun vizavi de masă.
Multe cupluri, din păcate, percep această etapă ca fiind sfârșitul poveștii, fără să realizeze că aceasta este singura șansă de a reîncepe relația, dar conștient. Criza nu este sfârșitul iubirii, ci cel mai important test de maturitate al ei, un test al forței nu a instinctelor, ci a personalităților.
A o trece înseamnă nu doar a păstra uniunea, ci a o transforma, trecând-o din categoria „iubirii romantice”, unde există doar pasiune și intimitate, în categoria „iubirii depline” sau „iubirii de prietenie”, unde există o a treia componentă-cheie – angajamentul voluntar. Încetați să mai fiți doar iubiți și deveniți aliați care își cunosc reciproc slăbiciunile și sunt dispuși să le acopere.
Dacă reușiți să vă puneți de acord nu asupra cui este vina, ci asupra modului în care să treceți mai departe cu aceste diferențe, relațiile capătă o profunzime incredibilă. Ele încetează să mai fie o legendă a două ființe perfecte și devin o cronică documentară a doi oameni reali care au ales să fie împreună indiferent de situație. În urma unei crize poate apărea o iubire matură, o iubire a acceptării mai degrabă decât a răbdării și a respectului mai degrabă decât a adorației oarbe.
Citește și
- De ce este nevoie de hărți ale iubirii: cum să vorbești o limbă clară pentru inima partenerului tău
- De ce cearta este cea mai înaltă formă de intimitate: cum conflictul devine o punte, nu un zid
